Taina amintirilor pătrunde în miez de noapte Din pământ, subtile, se aud totuși șoapte Să tălmăcească în umbre, nimeni n-a știut
Cea mai frumoasă noapte a unui an pierdut.
Nemărginirea bate în porți deșarte Lumina conștiinței răpusă în zări albastre Candela timpului se mai strecoară în vis Din trecutul rece o carte s-a deschis. A secolelor faime scăldate în uitare Florile petale cred în iertare Lor li s-a promis un dar minunat Prin fereastra vieții un țărm depărtat. O floare căzută în lacrimi de dor Ești frumoasă, lună, când săruți un nor!
De-ai ști, lună, să reciți un vers
O stea s-a prăpădit în Univers. Peste fețe plânse, un licăr de lumină
În toamna cenușie cad frunzele în grădină
Și munți înalți, bătrâni cu frunțile înghețate
Veghează în melancolice priviri catifelate. De-ar fi luna soră și-ar fi steaua frate,
Tot n-ar ști misterul morții al desface Am rămas singur cu capul în jos O rază în noapte lucește duios.
Valurile mării ce se frâng în spume
Nu pot crede sorții că-i mai bine în lume
Se agită, se înalță, se sparg, apoi dispar
Întruchipează soarte și al lor vechi coșmar. Străbate un aer trist de poezie Iar viața din lumină îi mai pustie
Lacrimi, suferințe, dureri nu mai sunt Nici soare, nici vânt, nici cer, ci doar...pământ.
Autor: Ismail Sorin
