Elegie

Raze dulci de soare curg

Triste-s crengile în crâng

De-o fi frunză care adie

Să se-aștearnă ca făclie.

Rugi; spre cer să cercetați

Voi prieteni, surori și frați

Nu urmați drumul cu jale

Și alte lucruri jertfitoare.

Să nu fie peste glie

Nici o urmă de mândrie

Iar acei câțiva colaci

Să îi dați la cei săraci

Nici o flamură sau rit

Priviri triste de granit.

O zi înaltă, una joasă

Sunt simbol în a lor casă

După apusul răsărit

Se înalță ce ai gândit.

Se credea că nor de apă

Spală totul și deșteaptă.

Singur a rămas mormântul

Primul glas are pământul

Pe domnitoarele cărări

S-a ajuns trudind pe scări.

S-a dus viața, o știință

N-a murit c-a fost credință

Spre zări mari cu alte stele

Unde nu-i plânset și jele.

Autor: Sorin Ismail