De dorul tău

De dorul tău luminile din soare

Mereu se sting și se aprind mereu

Ți-am modelat suspinele la greu

Să fie clipa mai înălțătoare.

Pentru tine am sculptat cuvinte

Și le-am dat o formă, într-un poem

Să oglindească o dragoste fierbinte

Un cântec cu accente de boem.

Noblețea mea cu sufletul cât cerul, Ți-am scris în palmă: "Tu mi-ai fost îndemnul"

Când raze mari de soare au venit Să îți lumineze chipul dezvelit.

Măritul țărm cu scoicile în soare Întâi un val și prima sărutare

- N-ai vrea să simți și azi acei fiori? Cea mai frumoasă zână dintre flori!

Iubito, timpul suntem noi, tu și eu Să umplem spații cu mărgăritare

De dorul tău luminile din soare Mereu se sting și se aprind mereu.

Autor Ismail Sorin

Noaptea amintirilor

Taina amintirilor pătrunde în miez de noapte Din pământ, subtile, se aud totuși șoapte Să tălmăcească în umbre, nimeni n-a știut

Cea mai frumoasă noapte a unui an pierdut.

Nemărginirea bate în porți deșarte Lumina conștiinței răpusă în zări albastre Candela timpului se mai strecoară în vis Din trecutul rece o carte s-a deschis. A secolelor faime scăldate în uitare Florile petale cred în iertare Lor li s-a promis un dar minunat Prin fereastra vieții un țărm depărtat. O floare căzută în lacrimi de dor Ești frumoasă, lună, când săruți un nor!

De-ai ști, lună, să reciți un vers

O stea s-a prăpădit în Univers. Peste fețe plânse, un licăr de lumină

În toamna cenușie cad frunze în grădină

Și munți înalți, bătrâni cu frunțile înghețate

Veghează în melancolice priviri catifelate. De-ar fi luna soră și-ar fi steaua frate,

Tot n-ar ști misterul morții al desface Am rămas singur cu capul în jos O rază în noapte lucește duios.

Valurile mării ce se frâng în spume

Nu pot crede sorții că-i mai bine în lume

Se agită, se înalță, se sparg, apoi dispar

Întruchipează soarte și al lor vechi coșmar. Străbate un aer trist de poezie Iar viața din lumină îi mai pustie

Lacrimi, suferințe, dureri nu mai sunt Nici soare, nici vânt, nici cer, ci doar...pământ.

Autor: Ismail Sorin