Taina amintirilor pătrunde în miez de noapte
Din pământ, subtile, se aud totuși șoapte
Să tălmăcească în umbre, nimeni n-a știut
Cea mai frumoasă noapte a unui an pierdut.
Nemărginirea bate în porți deșarte
Lumina conștiinței răpusă în zări albastre
Candela timpului se mai strecoară în vis
Din trecutul rece o carte s-a deschis.
A secolelor faime scăldate în uitare
Florile petale cred în iertare
Lor li s-a promis un dar minunat
Prin fereastra vieții un țărm depărtat.
O floare căzută în lacrimi de dor
Ești frumoasă, lună, când săruți un nor!
De-ai ști, lună, să reciți un vers
O stea s-a prăpădit în Univers.
Peste fețe plânse, un licăr de lumină
În toamna cenușie cad frunze în grădină
Și munți înalți, bătrâni cu frunțile înghețate
Veghează în melancolice priviri catifelate.
De-ar fi luna soră și-ar fi steaua frate,
Tot n-ar ști misterul morții al desface
Am rămas singur cu capul în jos
O rază în noapte lucește duios.
Valurile mării ce se frâng în spume
Nu pot crede sorții că-i mai bine în lume
Se agită, se înalță, se sparg, apoi dispar
Întruchipează soarte și al lor vechi coșmar.
Străbate un aer trist de poezie
Iar viața din lumină îi mai pustie
Lacrimi, suferințe, dureri nu mai sunt
Nici soare, nici vânt, nici cer, ci doar...pământ.
Autor: Ismail Sorin
