Viața
Dragostea,
Istorie, Credință
V D I C
Partea I
Mări cu mări se
unesc prin strâmtori
Pe Cer sunt norii
etern trecători
Piscuri de munte
întrec înălțimi
Răspunsul la
toate: sunt numai mărimi.
Mările mici, la
țărm sclipitoare
Visau negreșit să
devină oceane
Soarele și Luna
în zodie cerească
Încheiase un pact pe
rând să strălucească
O lege a fost dată
să fie pentru toți
Ca pacea unei
zile, liniștea unei nopți
In Univers
veghează Frumoasa Existență
Ce l-a creat pe
om în gradul de prezență.
Avem întinderea, cuprinsă pân'la zări
Stele, Pământ,
Planete, un Soare...și pe noi
Ce ne-a fost dat
să știm din Sfinte profeții
Că zile pot fi
scurte și ani-s mai pustii?
Lumea ce-a fost
cu oamenii pretinși
Au sfârșit în
taina ochilor închiși
Un glas șoptit
din Cer ce i-a durut
Pământule și
noi suntem din lut.
Răsfrângă-se
Cerul pe-al privirilor stal
Cu minte albastră
și ochi de cristal
Te caut în
lumină, frumoasă ce ești
Prin norii
magnifici ca flamuri cerești.
Viața își scrie
cursul din plin,
Sub boltă se
adună destin cu destin.
În prag de lumină
din măr am mușcat
Cealaltă jumătate
l-am dat pe-un sărutat.
Familia o
floare cu petale de soi
Își dăinuie
parfumul de la antici la noi
Un ciclu de viață
frumos ce învie
Apus, răsărit,
răsărit să se știe
Ce gânduri,
dorințe, un lanț de fiori
Pe stradă nu-s
atâtea parfumuri de flori
Mi-a răsărit în
suflet izvorul fierbinte
Să trăiesc, să
iubesc, să fac pași înainte.
Căci eu o iubeam
cu timp dinainte,
Se plimba în
rochie pe alee, cuminte
Când păsări cu
clop umblau rotocol
Să-i vină iubitul
de care i-e dor.
O întâlneam și
amuțeam în cuvinte
Era tot mai
dulce, cu buze lipite
Iubire în noapte
spre zi de smarald
Să-i fiu lângă
suflet era tot mai cald.
Mireasă aleasă
din pulberi de stele
O îmbrățișam
adesea în brațele mele
Nestinsa dorință
și focul din noi
Ne țineau
înlănțuiți până în zori.
Cât este iubirea
de sfântă povață
De nu o știi
bine, ea te învață
Cu tine desculță,
cu tine la masă
Mișcarea
Pământului era mai frumoasă.
Iar apoi în
imagini ascunse de noi
Timpul nu își
înalță umerii goi
Din focul iubirii
o stea s-a născut
Pe fila unui
început să lase un sărut.
Când totul se
mișcă, mișcarea-i în toate
Pământul e agent
cu valori numărate
Plutește în
traiect, un drum ca de fier
Îl poate întoarce
o pârghie în Cer...
Și din stele
cititoare curg idei inovatoare
Cânt, frământ,
penel, ninsoare
Toate sunt sub
încercare.
Însă râul vieții în soare
S-a grăbit să ajungă în mare
Dinspre deal în a lui tropot
Spre câmpii desculț și slobod
Cel născut din dulci izvoare
Cu ramuri în munte tare.
Din mări mari tăinuitoare
Se nasc valuri sclipitoare
Ce fac spume și alta zic
Atunci, închei și mă dezic.
Când soarta își
întinde malurile reci
Viața e doar
puntea peste care treci.
Când totul era sigur, un reazem, un loc
Norocul se ia să
nu fie deloc.
Când puterea
bolii îi haină, rapace
Iscusința minții
nu poate s-o împace.
Când vezi
suferința, tu totuși mai speri
Sub învelișul
bolii-s popoare de dureri.
Într-o noapte
plânsă cu ninsori rebele
Plecași în
veșnicia ne-stinselor mistere.
Când stelele cad
să nu se ridice
Sunt doar
frânturi de imagini grăbite.
Când oamenii mor, să se ridice
Ei lucesc pe
bolta cu stele căzute.
O rază din cer peste cernita față
Despre iubirea
curată ne învață
Cu ochii închiși
sub giulgi de mătasă
Nu-i așa, copile,
că e tot frumoasă?
El ți-a adus
năframa pe care o purtai
Când vă jucați
de-a toamna belșugul în alai
Când se număr zile, tu mamă nu mai ai
El te-a atins cu o floare în timp ce tu dormeai
- De ce
petala florii n-are puteri astrale,
Să te privească o
clipă din somn să te mai scoale?
- De ce
fulgii de nea nu sunt mai simțitori
Când iți cad pe
umeri, tu să nu mai mori?
Ei își au din
datini culoarea lor divină
Peste care
pacea-i suprema eroină.
De ce nu-i moartea
un popas cu o moarte întâi mai mică
Al păsărilor cârd
se duc, revin și se ridică.
O datină lumină,
o datină țărână
Toate idealurile
în grabă se sfărâmă.
Temutele zile cu
negru la chenar
Sunt triste
amintiri rămase în calendar
Iar în glasul
stării, picurii de ploaie
Sunt lacrimile
vremii trecătoare.
Sfântă Lumină, în
grija ta să îi ai
Pe toți copiii
lumii , negri sau bălai.
Și mai ține-i,
Doamne, ține-i pe părinți
Cu muguri
falnici, de viață răsăriți.
Peste totul,
toate, s-a tras ca o cortină
Vremuitoarelor
plăceri cu unda în lumină.
Refuzam să cred
în ale sorții date
Închipuiam
povestea , o floare prin palate.
Poftește, spre noi la pas cu vrednicie
Și ne lasă un
cuvânt care să ne adie.
Pământul cel cu ape,
tu le ai pe toate
De ce este
sfârșitul viselor curate?
Și nu e mult de
atunci, împrejurare aleasă
Când am primit
cadou minunea cea cerească
Să fericească
zile și nopțile de veghe
Așa era femeia
visurilor mele.
Am revăzut viața
cu al tainei lor loc
Împreunată acum
de absentul noroc
Am înțeles atunci
din vocea unui sunet
O coardă ce
vibrează în dureri și plânset.
Stăruiam pe
ceruri tot mai rebele
Să fie scris
iertare și viață să iți deie.
De ai avea
credință cât bobul de muștar
Ai spune
muntelui: te muți din altar.
Aș fi stârnit
furtună din soare și vânt
Și aș fi adus
toți morții înapoi pe Pământ
În calești de aur
cu jugul răsfrânt
Pentru jalea
lăsată și dorul din gând
Cu eroi, cu
genii, artiști truditori
Adunând o sumă în
careul cu sori
Și cu mari
nădejdi, umbrite acum și ele
Au primit
iertarea gândurile mele
Și eu am
credință, o credință a mea
Însă nu-i cât bobul,
nu-i atât de grea.
Am strigat un
tunet, am strigat la mare
Ce durere în lume
poate fi mai mare
Decât să pierzi iubirea vieții vorbitoare?
Un scenariu repetat
sta scris pe o piatră
Când să te bucuri
de roade, e iarnă.
Voiam o minune,
și-o iubeam cu încântare
Dar unda din
suflet cu neagra-i culoare
Amalgam de dulce
și amar uneori
Dăruind iubirii
lacrimi și flori.
În luna în care
cadouri ea primea,
I-am scris VIS DE
IUBIRE pe o palmă de stea
Făclie din zile
ce vin și-apoi trec
Anii numărați pe
oameni îi petrec.
O pasăre în zbor
cu elanul de damă
Știe ce înseamnă
suferința umană?
Unduinduși
penajul, coboară și urcă
Când una valsează și
unul se uită
În suflet
durerea-i mai grea ca o stâncă.
Partenerul ei, un
tânăr aspirant,
Prinos de
libertate și de cântec dat
Avea duioșie în
glas și pe maluri
Era neîntrecut,
susținea recitaluri.
Un joc de iubire,
cu fast triumfal
Privea adesea
marea în vizită la mal
În mantie albă cu
guler brodat
Pe cerul albastru
linii a brăzdat
Destin eșuat pe
un lac înghețat.
Pe câmpul cu raze
și fără de flori
Înghețul
restrânge versate culori
Am văzut pe marea
la țărm înghețată
Reflexii ce
arătau portretul ei de fată.
O lacrimă pe un
tărâm străin,
O viață de nuanța a unui crin,
O zi în care m-ai
făcut să plâng;
La tine lacrimile
nu-mi ajung.
O stea pe drumul
veșnic ea a întâlnit
Să îi sărute mâna
unui nou venit
Și dintre toți ce
au primit cununa
Ea a primit în
dar căldura și lumina.
Femeie, minune
cum ai fost mereu
Te-a cuprins pe
tine Raiul lui Dumnezeu
Căci plânsetul
tău era mai sfânt ca al meu.
Vântul se va înteți
Să facă rond din inimi
Atunci când tu le vei privi
Și le asculți oftatul.
Corul inimii de flori
Simfonia de culori
Pelerin la porți de vânt
Ești prezentă, în cuvânt.
În zile reci de
iarnă înghețul se însoară
Cu viscole,
troiene ce inimi doboară
Ca mai apoi
dorita primăvară
S-aducă iar
dezghețul în inimi și afară
Și florile de
gheață, născute flori de câmp.
În vremurile triste
care au urmat,
Un ghiocel de aur
fața și-a arătat
El a pătruns în
viață cu atâta ardoare
Să își arate
floarea, micuța roditoare
Apoi ca martor
asistent nu glăsuiește mult
Emoția-s cuvinte
dăruite și un sărut.
. .
. . . . .
. .
Pe strada în care
au curs lacrimi, fiori
Cu fața spre Cer
stau două surori.
Două biserici,
două surori,
Aceeași credință,
un tom de valori.
Peste ziduri groase
la sfârșit de nins
Lacrimi în
suspine iar s-au mai prelins
Pe una sta
cocoșul și nu-i niciun apus
În alta pictori
cu geniu imagini au compus.
La răsărit
biserici cu același legământ
De pace, de
iubire și de Sfânt Cuvânt.
Pe lespezi de
piatră cu genunchii plecați
Se ruga o tânără
pentru prieteni și frați.
Cu glasul melodic
și lacrimi mărgele
Se înalță a ei
rugă până la stele.
E ușă în Cer,
lumină vegheată
Cuvintele rostite
de tânără fată.
Din Atlantic spre Ural
Stă credința în altar
Și trecând prin anii grei
Sunt active toate trei.
Pământul le unește
pe a credinței flori
În fuior de
lumină prin poarta din nori.
Nicicând nu vă
mai curgă lacrimi în brâu
Biserici, mireasă
a Fiului de Grâu.
Păstrătoare
aminte, învață-ne de vrei
Mântuitorul
nostru, apostolii evrei
Ne-a unit
credința în hotarul unor țări
Să închidem pasul cruntelor dureri.
Pe întinderi
vaste se aproprie de chei
Nu atât credința,
slăvitul obicei.
Și acum perdeaua-i ruptă
Ce se scrie în cer nu uită
Căci știe Sfânta Cerească
Că greșeală-i omenească.
Din reforme în reforme
Noi am pus credința în forme
Dar porunca ce s-a dat
E cuvântul explicat:
„A grăit prin prooroci:
Într-una Sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. ”
Și la toți câți sunt în lume
Doar urări și gânduri bune
Fiecare își aleagă
Calea, drumul sau povara.
. . .
Răstălmăcim idei
uniți toți prin cuvânt
Să zidim, dar, poarta
vechiului frământ
La Geneva,
Londra, Paris, peste tot
Creștinii cu
creștini prin lanțuri de foc
Spre disprețul
cinstei, a vieții fară preț
S-au luat decizii
cu rugul interpret...
Să împodobim azi
țelul cu un loc de habitat
Să vină cât mai
multe lebede pe lac.
Săvârșind reforme
sub numele creștin
La împărțirea pâinii, al sângelui divin:
In numele
Domnului In nomine Domini
Cei din lumea rotitoare
Pentru toți, o întrebare
Întrebare cu avânt
Chiar la toți de pe Pământ:
Ce-am făcut pentru credință
De îi atâta suferință?
Din războaie în războaie,
Pân' la marginea cea mare
Dacă înșiri anii pe ațe
Și-i înnozi cei fară pace
Sunt mai multe nodurele
Decât zbor de păsărele
Cine a scăpat din mână
Ordinea și pacea bună?
Ce-am făcut să nu mai fie
Atât rău în omenire?
De credințe
răsfirate
Mari atei sau
fără date
Toți, un singur acuzat
Pentru sânge ce-i
vărsat.
. . . . . . . . . .
Autor: Ismail
Sorin
